Articol

2013-08-26 Tinitusul - un simptom, nu o boală

Tinitusul, acufenele sau zgomotele auriculare, constituie, foarte frecvent, motivul pentru care pacienţii se adresează medicului specialist ORL.
Tinitusul reprezintă perceperea unui sunet fără a exista un corespondent extern. În limba latină ternmenul denumeşte un sunet continuu.
Indiferent de intensitatea sau de caracterul lor, aceste sunete percepute continuu sau intermitent pot deveni chinuitoare, un adevărat coşmar.
Primele date despre tinitus datează din anul 2500 î. Hr. Urechea cu tinitus era numită „ureche vrăjită”, cauza fiind considerată aerul pătruns în ureche şi care, potrivit vracilor, nu mai avea cale de ieşire. Leacul îl constituia introducerea unei licori în urechea respectivă sau a fumului obţinut prin arderea pieii unui şarpe neveninos.
În scrierile ce datează de prin sec. XVII şi în care se vorbeşte despre oamenii cu acufene, aceştia sunt consideraţi nebuni şi erau internaţi în azile. Singura lor salvare putea fi „Quacq Doctors”, renumiţi pentru capacitatea lor de a trata orice boală la acea vreme. De fapt aceştia erau nişte şarlatani, fără cunoştinţe medicale, care işi vindeau licorile graţie puterii lor de convingere, dar şi naivităţii sau disperării oamenilor bolnavi.
În sec. XXI tinitusul este un simptom relativ frecvent, ce poate apărea izolat sau în cadrul unui tablou clinic extrem de complex, pentru a cărui evaluare sunt necesare eforturile unei echipe întregi de specialişti: ORL-ist, neurolog, cardiolog, neurochirurg, psiholog sau psihiatru.
Statisticile indică o frecvenţă de trei ori mai mare la femei decât la bărbaţi, indiferent de grupa de vârsta, deşi se constată o incidenţă mai mare în decadele a doua şi a treia de viaţă (la tineri). Aceste rezultate au condus la ipoteza cu privire la creşterea riscului de tinitus în rândul celor care au obiceiul de a asculta muzică la un volum crescut.
Cauzele depistate în decursul timpului ca fiind determinantul apariţiei acufenelor pot fi grupate în funcţie de aparatele şi sistemele implicate:
1. Patologie otologică:
 Inflamaţii şi traumatisme ale urechii externe şi ale urechii medii;
 Dopul de cerumen;
 Presbiacuzia;
 Intervenţii pe ureche;
 Sindromul Meniere;
 Sindromul vertiginos şi sindromul vestibular periferic;
 Otoscleroza;
 Trauma sonoră.

2. Tulburările circulatorii:
 Hipertensiunea arterială;
 Ateroscleroza;
 Şunturile arterio-venoase;
 Arterita temporală Horton;
 Suflurile vasculare.

3. Afecţiuni neurologice:
 Accidente vasculare cerebrale ischemice;
 Traumatismele cranio-cerebrale;
 Scleroza multiplă.

4. Afecţiuni endocrinologice:
 Diabetul zaharat (în special DZ tip II);
 Dislipidemiile;
 Hipo- şi hipertiroidia (prin complicaţiile generate de acestea).

5. Tumori:
 Neurinomul de acustic
 Alte tumori intracerebrale.

6. Medicamentele ototoxice:
 Antibiotice;
 Diuretice;
 Analgezice şi antipiretice;
 Antidepresive;
 Citostatice.

7. Substanţe toxice: monoxid decarbon, benzen, plumb, arseniu, mercur, alcool, nicotină.

Terapia tinitusului este dificil de stabilit şi de individualizat, la fel de dificil ca şi stabilirea cauzei care a dus la pariţia acestuia. Tratamentul poate fi medical, chirurgical, prin amplificare, mascare, amplificare combinata cu mascare, psihologic sau terapia alternativă.
După o anamneză minuţioasă, care va stabili caracterul şi intensitatea acufenelor, urmează un examen clinic amănunţit şi o serie de investigaţii de laborator cu privire la statusul biologic al pacientului, dozări hormonale, investigaţii audiologice complete (subiective şi obiective), eventual examinări radiologice (ECHO, Rx, RMN, CT) în scopul identificării cauzei acestui simptom. Din păcate, în foarte multe cazuri, etiologia rămâne necunoscută.
Tratementul medical şi chirurgical este, eminamente, unul etiologic, ce are menirea de a acţiona asupra cauzei care a determinat apariţia tinitusului.
La pacienţii care perzintă şi hipoacuzie cu indicaţie de protezare auditivă, prin purtarea aparatului auditiv se reuşeşte mascarea cu succes a acestor acufene.
Terapia cognitivă are drept scop conştientizarea de către pacient a faptului ca tinitusul nu este o boală, ci numai un simptom supărător, care nu trebuie să afecteze calitatea vieţii. Neliniştea emoţională pe care pacientul cu tinitus o descrie este rezultatul gândurilor vis a vis de acufene, de posibilele cauze ale acestora şi a ceea ce pacientul crede despre problema sa. Viziunea optimistă va ajuta cel mai jmult la depăşirea acestor probleme.
O utilizare tot mai larga au căpătat tratamentele naturiste, Ginkgo Biloba fiind planta cea mai indicata in tratamentul tinitusului, în special pentru efectele sale benefice recunoscute asupra sistemului circulator şi al sistemului nervos.
Meloterapia face parte din metodele de relaxare utilizate de catre psihoterapeuţi cu succes, mai ales în rândul persoanelor adulte.
Metodele moderne de terapie a tinitusului prin mascare prind contur în medicina românească. Cine ştie, poate peste câţiva ani, persoanele chinuite azi de aceste sunete fără obiect, ce vin „de nicăieri”, fie zi, fie noapte, îşi vor găsi liniştea mult mai uşor, prin metode la îndemâna oricărui pacient. http://www.orlonline.ro/archives/1069